O pasăre vine la cel mai îndepărtat și solitar țărm
O pasăre vine la cel mai îndepărtat și solitar țărm.
Bea puțină apă
care devine tulbure, amestecată cu nisip
apoi își reia zborul,
repetă o scenă la fel de veche ca lumea,
scenă care n-a încetat niciodată să aibă loc.
Dacă nu s-ar mai întâmpla, chiar pentru o singură zi,
n-ar mai fi posibil să existe muzica și nici stelele, nici mierea
și nici Renoir, nici copii care joacă zaruri
și nici norii, nici părul tău fluturând în vânt
și nici măcar ochii tăi care alungă umbrele
în fiecare dimineață când te trezești.
poezie de Carlos Barbarito, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre zbor
- poezii despre zaruri
- poezii despre vânt
- poezii despre superlative
- poezii despre stele
- poezii despre singurătate
- poezii despre păsări
- poezii despre păr
- poezii despre posibilitate
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.