Spune mâinilor tale să aştepte

Spune mâinilor tale să aştepte,
în jurul dumitriţelor albe,
ca soţia lui Loth care strânge frunzele din grădină,
în seara împietririi,
în timp ce copiii şi câinii şi pisicile
sar peste ele, ţipând.

Spune-mi, dacă te-aş săruta de zece ori, ar fi de-ajuns până mâine?

A rupt un bulgăr alb şi a spus, dând foc şi privind înainte:
Văd cum începe ea, veşnicia,
îndelung răbdătoare cu noi, să ne găsim,
în viaţa aceasta sau cea viitoare.
(Ce rău e să dormi singur.)

Dar dacă ar fi nouă sau opt, ar ajunge o lună?
Şapte, un an?
(Aici e doar o mână de oameni, dar răi, morţi sau vii).

Focul din frunze, din piept şi din cer repeta:
Nouă sau opt, şapte, un an şi o lună!
(Luna în cer, ca şi viaţa, era singură, una.)

Toate lucrurile au ajuns să îţi semene
şi dacă mă lipesc de copaci, de zid sau de frunze
un singur sărut îmi ajunge,
pe care îl numesc Tu.

Tu, stau într-un colţ, cu gândul la tine.
Copiii se ceartă, câinii şi pisicile sar peste frunze.
Pe mine nimeni nu mă întreabă ce vreau.
Loth a venit de la muncă, e flămând şi nervos,
îmi povesteşte că Dumnezeu a murit şi vrea să ne mutăm astă-seară, cu trenul de şapte.

poezie de Dorin Cozan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!