Nemeţii

nu a mai nins de demult
în copilăria mea
mi s-a uscat sufletul
de-atâta aşteptare
şi buzele îmi sunt crăpate
gura amară
doar mama mai răzbate
din uitare
cu strachina aburindă plină cu lapte
şi cu felia groasă de pâine
în mâna cealaltă
apoi îmi mai aduc aminte
de plânsul mut
la căpătâiul ei
dar şi de îngerul rătăcit
în aşternuturile noastre

a venit şi timpul ca să mă smulg
din ideea de frunză din starea de plantă
în mormânt somnul meu alb nemeţii
unde visul şi rostul roţii
este acelaşi
în fiecare clipă a eternităţii
unde luna şi-a eliberat lupii pe tărâmul
celor o mie de vânturi
şi unde şeful trenului anunţă sec
capătul drumului

trupul tău devorat de o mie de vulturi
când tu mai întâi îţi desfăceai pulpele
apoi îţi deschideai încet încet sufletul

tu îmi spuneai că nu doar întunericul
este veşnic
mult mai rea şi nesfârşită este uitarea
carnea bătrână fără amintiri

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!