Natură moartă cu gardenii

Zorii de cenuşă, prundul unei lacrimi
umbria odăii, precista cu crini
noaptea de iubire cade-n agonie
fară ea, femeie, devenim străini
peştera ferestrei luminează straniu
tremură-n leşie părul tău bogat
soarele îşi pune purpura de zdrenţe
rege fără ţară, imoral prelat

Parc-ar fi de ceară mîna ta frumoasă
pîlpîind la focul unui mic rubin
ţipă trist cocoşii, înălbind mesteceni
zgomotoşi zidarii dimineţii vin
eu rămîn de pază, tu te pierzi în lume
jur că fără tine parcă-s mai sărac
ne-am iubit eroic, dar puteam mai bine
să nu ne cunoaştem vreme de un veac

Şi cu toate astea, cerul gurii mele
fulgerat de patimi şi de fragi era
mirosea a smirnă încleştarea noastră
a tutun, gardenii şi apus de stea
trefle în ogive, ramuri cervidee
ne pirogravase Luna pe pereţi
te-ai pornit cu plugul trupului tău tînăr
fluviul vieţii mele iarăşi să-l dezgheţi

Ziua îşi desface scoică după scoică
nu au nici o perlă, nu au nici un rost
inecarăm trupul nopţii în oglindă
fără lumînare, fără vin de post
lămpi violacee arde liliacul
le desfaci cu mîna, pleci în drumul tău
rob al insomniei, sînt atît de singur
dacă mor acuma, n-o să-mi pară rău...

poezie celebră de Corneliu Vadim Tudor (1982)
Adăugat de Auditus
Votează! | Copiază!