Iartă-mă, frunziță scundă
Când sunt veselă, când tristă într-o toamnă ce abundă,
Ce își pierde ziua lungă, dintr-un veac, într-o secundă,
Și își irosește frunza creionată în rugini,
Când un vânt cu zgomot smulge mărăcini din rădăcini.
Da îmi port în gri veșmântul cu-mprumut din bolta sură,
Și strivesc sub talpa-mi rece - cer clemență - o făptură
Ce s-a pitulat plăpândă sub o frunză de arțar,
De s-a-nfiorat de spaimă și molidul sulițar.
Nu am vrut... și-o frunză moale mă străpunge mustrătoare,
Cu un scâncet de aramă, m-a avertizat că moare
Dacă mai înăbuș inimi mititele și în frici...
Și jenată mă cuprinde o durere ca de bici.
Iartă-mă frunziță scundă, și tu gândăcel sărmane,
Că te-am dus în veșnicie în condiții inumane,
Iartă-mă pădure rară că ți-am sfărâmat o frunză,
Să mă ierte cititorul dacă par de-un timp, confuză...
poezie de Aurora Luchian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre timp
- poezii despre frunze
- poezii despre vânt
- poezii despre tristețe
- poezii despre toamnă
- poezii despre spaimă
- poezii despre secunde
- poezii despre păduri
- poezii despre moarte
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.
Unele dintre comentariile pe care le-ați adăugat în ultima lună au fost eliminate, nerespectând Regulamentul. Pentru a evita o suspendare a dreptului de a scrie comentarii, este recomandat să respectați regulile și să nu vă angrenați în certuri sau alte discuții care derapează.