Filozofia sufletului meu

Am privit florile cum plâng,
dar petalele s-au uscat.
Am privit florile cum râd
şi era viatå între ele...
M-am privit pe mine în suflet
şi nu må cunoşteam...
Eram o stråinå cu chip plumburiu
şi inima sfâşiatå...

Am privit lumea celor ce zboarå
cu ciripitul lor ce îmbatå...
Dar am gåsit cuiburile goale,
doar urme de pene şi paie,
şi iarå-şi am plâns...
Nu cunoşteam lumea în care tråiam,
era tristå şi pustie
şi eu locuiam în ea...

Când ploaia e rece şi multå,
påmântul e lacom si râde
Neputinta te face mic si sensibil
şi locul ţi-l gåseşti între ele,
Îar mintea tråieşte emotii
cu gândul la tine...
Nu stiu ce vreau de la mine
şi am plans...

Timpul trece odatå cu anii
ca florile şi påsårile iarna
Se duc dar nu se îmai întorc.
şi visele se spulberå printre ramuri,
De goale ce sunt am plans...
era inima mea şi durere!

poezie de Miriam Nadia Dăbău
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!