Frunză palidă, floare galbenă

Frunza când moare
Se face floare.
Au adunat lună şi lumină
Pomii în grădină
Şi scutură soare.

Aţi fost nişte trupuri
Şi v-aţi făcut fluturi.
Nucule, suflete scuturi.

Dafini, duzi şi migdali
Erau plini de papagali,
Le-au căzut aripi şi pene,
Fulgii, alene
Şi pe-ndelete.
Le-au rămas în arbori scheletele.

Miroase a piatră şi ceară,
Şi ziua intră în seară.
Prin ceaţa mânjită cu humă
Se micşorează carul cu paie de brumă,
Dric vânăt, strâmb, pe jumătăţi de roţi,
Şi cimitir întunecat, de hoţi.

În mocirlă şi apă
Calcă momâia ciungă şi şchioapă
Şi duce carul ei cu gloabe mici,
Ca un jefuitor singuratec, cu bici.

Azi n-are început desluşit
Şi pare o zi de sfârşit.
Mâine va fi, nu va fi... Iată,
Umbra strânge orele aplecată...

poezie celebră de Tudor Arghezi din Ciclul HORE (1939)
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!