Vara ta fără sfârşit...

Am strivit fără să vreau, frunză galbenă-n cădere
Cu un vers de toamnă trist,( mi-este singura avere).
Cioburi ruginii scâncesc, pe sub talpa poeziei
Într-un ritual caduc, de teama melancoliei.

Şi nelinişti îmi pătrund, până-n oase şi retină-
De-aş putea să le ascund de tăcere şi de vină!
Şi ţip eu în locul lor, vara-şi strânge trena-n grabă,
Eu vând ploi şi vânt şi nori, pe nimic, la o tarabă.

N-am cumpărători în jur, piaţa-i plină de culoare,
Tuberozele cuminţi strigă alb în gura mare,
Busuiocul spre altar se grăbeşte să ajungă,
Eu aşez pe un cântar lacrima din mâna stângă.

Şi cu dreapta mă închin, la copaci orfani de verde,
Să m-aştepte până vin, lângă ei, să mă dezmierde.
Desfrunzită de iubiri şi de nopţile cu tine,
Gust amar din amintiri, în alcovuri clandestine.

Tu ai veri fără sfârşit, nu-ţi cad frunze la picioare,
Lacrima ţi s-a oprit undeva-ntre noi şi mare;
Nu ai aşteptări, inert, ca o stâncă-abandonată,
Ai doar un prezent obtuz, într-o clipă resemnată.

Eu ţin toamnele la piept, iarna-mi geruieşte teama,
Primăverile le-aştept cu flori roşii pentru mama.
Doar când vine vara-mi scot amintirile din minte
Şi le-aşez în poezii, să citeşti printre cuvinte...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!