Poem strident...

cuprins de insomnie, pe culmi de nebunie păşesc cu paşi greoi
şi-atâta armonie în ritm de simfonie se iscă între noi

dispare întunericul, închis în sine sfericul luminii face loc
şi soarele, himericul, răsare sub genericul mormanelor de foc

e lume albă-afară, e lume-a câtă oară, ca-n ziua cea dintâi
e poate primăvară, şi poate pluguri ară coline-căpătâi

eşti tu, mereu-mereu, şi lângă tine eu şi vreme între noi
ce surpă minereu în sentimentul greu, ca starea de război

sunt ei şi ele sunt şi între noi pământ şi iar morman de vreme
şi plouă iar mărunt şi ceru-i ba cărunt ba fulger care geme

flămând de armonie, mai sorb melancolie cu harul din potir
iar apa-colonie o leg într-o fâşie cu clipe de delir

şi trec din ipostază pe brânci în altă fază expusă tuturor
având mereu la bază, când sentiment de groază, când lacrima de dor

şi stins că o scânteie, albastră şi maree păşesc cu paşi greoi
pe căile lactee, un soi de crustacee cu solzi şi uzi şi goi

apare întuneric, deschis în sine, sferic, mai stinge din lumini
şi soarele-isteric cu galben cadaveric se spală iar pe mâini

şi iar din insomnie şi dram de armonie mai sclipuiesc un vis
în care la domnie mai urc o calomnie pe culme de abis

şi vine înserarea, tac munţii, tace marea şi numai tu vorbeşti
şi tulbure ca starea topesc în lacrimi sarea şi las să mă iubeşti...

poezie de Iurie Osoianu (25 august 2019)
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!