Te voiam
te voiam și atunci
când ploaia biciuia în arterele pline cu albastru,
când frunzele căzute își răsturnau umbra în vânt,
durerile crispate dansau haotic până la lună.
primul zâmbet s-a prelins ca o mâhnire întârziată
pe-o aripă de fluture.
infinitul lui l-am strâns atunci în palmă,
în brațe am adunat un spațiul gol
din care plecase curcubeul.
te voiam împotriva lui "tu", împotriva lui "eu",
împotriva dreptului de verde,
a neacordării simfoniei greierului cu noaptea albă.
o contopire între mine și strălucirea himerică de luceafăr
mi-a dus călătoria la ultima poartă,
în locul unde nu există fântâni,
ci tălpi însetate.
cu fiecare clipă stelele împrăștiate construiesc un univers straniu
cu sentimente incolore,
cu tine transparent pân" la epuizare,
cu ruperea mea din lume
într-o după aceea, unde nimic nu rămâne.
poezie de Oana Frențescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre zâmbet
- poezii despre vânt
- poezii despre verde
- poezii despre tristețe
- poezii despre timp
- poezii despre stele
- poezii despre ploaie
- poezii despre noapte
- poezii despre infinit
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.