Vrabia şi porumbeii

Într-un oraş din ţară, pe una din alei,
Se agitau întruna vreo zece porumbei,
Voind să îşi împartă-ntre ei un colţ de pâine
Pe care-l şterpelise o cioară de la câine,
Care-l văzu-ntr-o ladă şi tocmai îl furase.
Dar, croncănind aiurea, cioroiul îl scăpase...

Probabil ştiţi tipicul: aruncă boţu-n sus,
Sperând să se fărâme şi,-n gabarit redus,
Atunci când se întoarce şi cade la-ntâmplare,
O bucăţică mică să-nghită fiecare;
O vrabie sprinţară, venind dintr-un tufiş,
Se strecură-n grămadă cu grijă, pe furiş,
Luă în cioc bucata şi dusă fu cu ea.

Din întâmplarea asta avem a învăţa
Că trebuie în viaţă să fii organizat,
Că-i bine să fii suplu, agil şi calculat,
Că nu te poţi încrede-n vecini, în şefi, supuşi,
Că-i musai să pui lacăt şi ivăre la uşi,
Că trebuie-ndrăzneală şi trebuie să rişti,
Că nu mărimea-i totul, contează cum te mişti,
Că lumea e o junglă, că viaţa e o luptă,
Că nimănui nu-i place să stea cu burta suptă,
Că e pierdut acela ce are firea blândă,
Că-n orice colţ şi tufă duşmanii stau la pândă,
Că unde-s mulţi şi-atâta, nu-i sigur că-i putere...
Şi chiar că nu poţi face, în mod cinstit, avere.

poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!