M a i
INOCENȚA arborelui tăiat copleșește versantul îngândurat. Veverițe minunate retezarea cruntă o plâng. Noaptea cicatricelor evocă, în încercarea de a-nțelege lăcomia, mireasma de lemn.
Orizontul se-apropie... atașare, atașare!
Oglinda minții adâncă.
Imagini alungite ale lucrurilor în memoria șontâcăind, victorii fără rost, nenumite nevoi ce ne zădărnicesc viața: zbateri inundă agonic.
Muntele alb se înfige în întunericul străpuns de-un luceafăr spre inima lucrurilor. Susurul pârâului pecetluiește misterul. Drumul doarme sleiții drumeți.
poezie de Ioan-Nicolae Popescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Ioan-Nicolae Popescu. [Vezi și următoarele:
- poezii despre întuneric
- poezii despre victorie
- poezii despre viață
- poezii despre veverițe
- poezii despre somn
- poezii despre plâns
- poezii despre noapte
- poezii despre munți
- poezii despre lemn
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.