Pierdută şi stricată...

Femeie, tu, din vremuri ancestrale
Îţi caţi de lucru pe la mahalale.
Cu sânul tău căznit şi stors de vlagă,
Cu-n trup, mâncat de bube, ca-ntr-o plagă,
Îţi practici meseria ta scârnavă,
Fiind o oră sau o noapte sclavă.
Te bălăceşti în zmârcuri de păcate,
Nici prin mătănii nerăscumpărate.
Boită în vopseluri de paiaţă,
Ce îţi acopăr obosita faţă,
Cu trupul ofilit de-atâta trudă,
De veacuri ai o meserie crudă.
Amestec eşti de boli şi dezmăţare;
Adusă pân-aici de disperare,
Sau poate-mpins-ai fost de sărăcie
Uitând, femeie, de a ta mândrie.
Izvor eşti tu de patimi şi plăcere.
Aspiri şovăitor spre decădere.
Ai sufletul golit şi mintea stearpă
Privită eşti de toţi, ca o otreapă.
Mixtură de duhoare şi parfumuri,
Tu sprijini câte-un felinar pe drumuri.
Cu hainele sumare, ţipătoare,
Aţii tu a bărbaţilor cărare.
Pentru ei eşti o biată jucărie,
Stricată şi pierdută pe vecie.
Putreziciune eşti şi desfrânare;
Pentru-a lor cărnuri eşti o desfătare.
Eşti doar prostituata deşănţată;
Bărbaţi, cu trupu-ţi chinuit se-mbată.
Ţi-ar trebui tămâie, smirnă, ambră,
Să-ţi spele existenţa ta macabră.
Şi peste tine trece-n goană timpul...
Pentr-un pumn de bănuţi îţi vinzi tot trupul,
Iar sufletul îl dai pe datorie,
Pierdută şi stricată pe vecie.

poezie de Mihaela Banu din Ne învârtim în cercul vieţii (2012)
Adăugat de Mihaela Banu
Votează! | Copiază!