POEMUL NESCRIS

În bezna aceasta semiobscură,
Resimt sentimentul de ură
Al celor ce te sărută pe gură

Conform teoriei incestului frust,
Pe care refuz compulsiv să îl gust
Pe drumul acesta îngust,

Caci lipsa de aer, precum de culoare
E ceea ce astăzi mă doare
Şi ostentaţia aceasta aleatoare...

În lumea de ciucuri
De ce să te bucuri,
Tu, plătitor de ciubucuri?

Felină fiind, aroganţa uitărilor toate
Strigă zidită-n singurătate,
Din primele clipe de eternitate;

De n-am să mai scriu poezie,
Salvez doar o coală de albă hârtie
Şi fie oricum ce va fi ca să fie,

Rămân-a mea lume necolorată
Caci nici nu ar fi pentru ultima dată,
Nonsensul acesta-al rotirii de roată,

Cât păsări mai zboara şi iarba tot creşte,
Poemul nescris, plângând româneşte,
Aşteaptă, accepta, iubeşte

Iar tu nu poţi nici cu privirea,
Neant rătăcit, a cosi nemurirea,
Doar ştii cât urăşti omenirea,

Se simte umil şi învins
Porumbelul cel alb pe asfaltul încins
Privindu-l pe cel neînvins

Zburător călător
Vultur învingător
În ciocuri, o lume i se zbate a dor

De surdul luminii ce geme,
Cât ucigaşul ei totuşi se teme,
De acele încă, nescrise, poeme.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!