Fiecare rid al frunţii, fiecare fir cărunt...

(Cine-s eu?)

Fiecare rid al frunţii,
Dovedeşte c-am răzbit,
Atunci când mutam toţi munţii,
Pentru cei ce i-am iubit.

Dragostea le-a fost "eternă",
Plecând, de ea au uitat,
Dar punând capul pe pernă,
Sufletul mi-e împăcat.

Nu eu am jucat un rol,
Şi pe conştiinţă n-am pată,
Astăzi nu privesc în gol,
Ci ei, c-au primit răsplată...

Fiecare fir cărunt,
De pe creştet, aminteşte,
C-am trăit, de ce s-ascund?
Doar trupu-mi îmbătrâneşte.

Sufletu-mi rămâne pur,
Ca un râs de copilandru,
Chiar dacă lumea din jur,
Nu mai are nimic... tandru.

Nu cunosc ce e ranchiuna,
Cu ea nu m-am otrăvit,
Rana n-a fost deloc una,
Dar nu urăsc ce am iubit.

Cuta ce-o port pe obraz?
Glasul lacrimilor mute,
Când, lovită de necaz,
N-avea cine să n-asculte.

Sau dac-a fost cineva,
Îi spuneam senin: "Sunt bine!",
... Şi apoi, pe undeva,
Îmi ştergeam pleoapele pline.

Asta-s eu, dragi cititori,
Un copil bătrân, aş spune,
În calea mea, puţine flori,
Au răsărit pe astă lume...

poezie de Andreea Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!