Şapte ani de-acasă

Cât de departe eşti, copilărie,
Că de-aş putea da timpul înapoi,
Aş zice c-a trecut o veşnicie,
Că-i mai aproape ziua de apoi.

Dar oare pot uita căsuţa albă,
Ce-n Postul mare mama o spoia,
Când tata ţesăla o iapa dalbă
Şi-n curte un curcan se înfoia!?

Noi alergam desculţi prin ierburi ude,
Prin şanţurile pline cu noroi,
Iar seara eram nişte paparude:
Tata-l plesnea pe unul, ţipam doi!

Mama sărmana, încerca să-l ţină,
Dar încasa scatoalce pentru noi,
Ţipa la el, că ţuica e de vină,
Şi-n casă era mare tărăboi.

Dar asta dura doar vreo cinci minute
Şi noi ieşeam tiptil de pe sub pat,
Iar mama ne schimba în noi ţinute,
Şi ne-ntreba blajin, dac-am mâncat.

Ne aşezam în cerc pe scăunele,
Cu trei picioare, că n-aveam podea,
La masa cea rotundă, cu proptele,
Căci şi ea tot trei picioruşe-avea.

În centrul mesei pe o tava-ntinsă,
O mămăligă mare ne-aştepta,
Şi-n străchini, o coleaşă bine-ncinsă,
Cu măruntaie de găină-n ea.

Iar felul doi, nu se mănâncă seara,
Să n-avem burta grea când ne-om culca;
Doar tata-şi aprindea cu greu ţigara
La lampa care-n muscă-o,, agăţa''.

Căci lângă cuiul bătut în perete
S-aşezau muşte leneşe, ţânţari,
Iar tata cu privirile lui bete
Confunda cuiul cu muştele mari.

Norocul nostru-a fost c-a văzut mama,
Şi a prins lampa pân' s-ajungă jos,
Dar între timp, se şi stinsese flama
Şi-n casă se simţea un greu miros.

Repede însă somnul ne cuprinse,
De oboseală, am picat ca morţi,
Şi visam bunătăţi pe mese-ntinse
Şi cai bălani ce nechezau la porţi.

Din când în când, mai tresăream din vise,
Iar mama TATĂL NOSTRU îngâna,
Căci slova lui, descăntec devenise,
De frică, de deochi, de bubă rea.

A doua zi din nou ieşeam la joacă,
În timp ce tata prin vecini pleca,
Găsind de roboteală pentr-o,, moacă'',
Mai rar, şi câte-o pâine ne-aducea.

Ţin minte că-ntr-o zi a luat viţica
Şi-a pus-o în căruţă pentru târg,
Căci n-aveam bani să cumpărăm nimica,
Iar grâul de pe câmp, nu dase-n pârg.

Spre seară aşteptam cu nerăbdare,
Să vina tata, să vedem ce-a luat;
Şi-avea doua tăgârţe cu mâncare:
Peşte sărat, hamsii, halva, rahat.

Dar mai avea şi-o traistă mai mică,
De unde-a scos trei beri la sticle verzi,
Şi-o sticla, tot verde, cu secărică,
Şi-un maimuţoi, să-l vezi, şi să nu crezi!

Era un fel de clown, cu faţa mică
Şi cu-n şezut bombat, cu ceva plin,
Pe care îl chema HOPA-MITICĂ,
La fel ca pe tăticu, şi-un vecin.

Ne-a mai adus la toţi şi câte-o goarnă,
Când începeam în ele să suflăm,
Pe drum vecinii ne luau la goană,
De nu ştiam unde să ne băgăm!

Dar toate-acestea n-au fost,, mare brânză'',
Pe lângă ziua când la şcoală-am mers,
Când mama mi-a făcut ghiozdan de pânză,
Şi mă simţeam un soare-n univers.

Atunci mi-a luat şi tenişi,, made-n China'',
Că cică erau cei mai rezistenţi,
Şi-un toc, ce nu-l mai folosea vecina,
Rămas de la feciori-i repetenţi.

Cu tocul însa nu puteam a scrie,
Căci o peniţă ruginită-avea,
Plus că cerneala-n loc de albăstrie,
Era ceva-ntre apă şi vopsea.

Şi-aşa s-au dus cei şapte ani de-acasă,
De-acum, eram elev, şi ce-mi plăcea!
Dar astăzi, amintirile m-apasă...
Să fiu din nou copil... ce mult aş vrea!

poezie de Ion Ene Meteleu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!