Dar
nefericirea mea
l-ar umple de tristețe pe Dumnezeu
iremediabil l-ar pune la colțul rușinii
în rând cu infamii și cu hoții
ieșindu-ne din divinitate
am trânti uși și cu Cer am da de pământ
până când din El ar rămâne
împuțite zdrențele noastre învechite
și de unde... din ce cameră plină... nepărăsită
o să-și mai ia îngerii zborul...
zborul și chipul?!
înțelesurile s-ar strânge taciturn
asemenea morților blestemați să rămână în viață
în recipiente anoste cu etichetă
în fapt închisoarea aceasta a destinelor pervertite
și atunci
cum s-ar mai prinde sibilinica muzică
a copacului înviind înspre om?!
ce i-am răspunde pădurii chemându-ne
pe numele noastre izgonite?!
intrați în prigoana sinelui contra sine
iubirea s-ar face habitat al neantului
barbari am merge prin ea cu tălpi uzurpate
neînstare vreodată a se situa
sub incidența miracolului
târșâindu-ne carnea am impregna
nevăzuții fotoni îndurându-ne singurătatea
bolnavi ne-am lua și unica șansă
la eternitate
poezie de Daniela Luminița Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre religie
- poezii despre îngeri
- poezii despre zbor
- poezii despre viață
- poezii despre tristețe
- poezii despre singurătate
- poezii despre rușine
- poezii despre păduri
- poezii despre nefericire
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.