Dedicatie postmortem

De care cer mai eşti cuprins, Ioane?
migrând cu tine in inima-ţi de lut,
că nu s-au inventat canoane
şi nu inţeleg cum ai putut...
să chemi albastrul ca un chin să vină
să rupi fâşâia zorilor ca vamă
aveai o atât de mare teamă?
c-ai stins in noi orice lumină...

chitara-ţi plânge, cu tine-I nicio muză?
nu prevesteşte nimeni zboru-ţi mut?
e-o amăgire jertfa-n ecou de lehuză
ştiu bine că nimeni nu te-a priceput...

şi-ai ales o zi ca orişicare
să urci pe-o scară foarte, foarte sus!
tu te vei naşte-ncet din fiecare
când toţi murim de-acelaşi nor răpus!

de ochii lumii te-ai ascuns in tărână,
la conacul poeziei nu-ţi trebuie bilet,
tu-ngropi versul tău intr-o altă lumină
el pe tine/il plânge pe poet...
ştiai că-I obosit de rătăcire?...
cum gata-I lumânarea de pe tort,
ai renunţat, Ioane, cu totul la trăire_
ce rană porţi cu tine, dă-mi rana ta s-o port...

şi stelele se plâng de tine
inchise toate in inima-ţi de lut,
cu aceeaşi teamă de lumină
cu acelaşi dor de moarte plină...
... nu inţeleg cum ai putut...

poezie de Daniela Pârvu Dorin (20 decembrie 2007)
Adăugat de Daniela Pârvu Dorin
Votează! | Copiază!