Bunica

(poezie închinată bunicei mele Anica Andrieşanu)

O am mereu, sub pleoape, dinainte,
BUNICA mea – icoană ireală,
Puţină-n trup, cu mâinele muncite,
O ştiu aşa, din primii ani de şcoală.

Sărea pârleazul, sprintenă-n grădină,
Bătea un pom, se apleca sub ruguri;
Când se-ntorcea, avea pestelca plină
Cu zarzăre, cu pere sau cu struguri.

Mă mai ruga aşa, pe ne-aşteptate,
Când frământa un aluat de grâu,
Să merg la trunchi, să tai "găteji" uscate,
Să coacă "un cuptior di poali-n brâu".

Făcea de toate, ca orice femeie,
Gătea, spăla, cârpea, făcea dulceaţă,
Prăşea, plivea, că nu putea să "steie"
Şi-avea, mereu un zâmbet trist pe faţă.

De-atâta-alergătură prin lumină,
Au pus-o într-o zi sub o prostire,
Şi-au dus-o pe bunica spre hodină,
De-a dreptul în această amintire.

poezie de Constantin Tiron
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!