Misanthropy
Plămânii îmi sunt pătrunși de praf și de asfalt,
de oseminte, de mirosul oaselor umane.
Carnea noastră prinde miros
de carnea celuilalt,
și un lichid vâscos
se prelinge pe zidurile
ce ascund înăuntrul lor capcane.
Se tem câțiva să-și înlăture veșmântul
ce le acoperă naturalețea și trupul animal
în care sunt prinși.
Mă tem și eu să dau la o parte, dar nu veșmântul,
ci trupul ce-mi ține prizonier spiritul
ca într-o fortăreață carnală, de teama
celor curioși și a mizeriei.
Duhoarea cărnii arse de soare, pe viu,
mă sufocă și simt tot mai mult
că intră prin carnea mea
să-mi devoreze plămânul adult.
Deschid fereastra comorilor
să văd verdele cerului
și albastrul arborilor,
prin geamuri de oțel ce mă închid
ermetic în pivnița eului.
Închid apoi ferestrele mele
căci am văzut destul panorama
ce-mi lasă-n fiecare zi un gust amar
și-o impresie nenorocită:
că oamenii merg, morți, pe picioarele lor
zâmbind veseli în zi însorită...
poezie de Ionuț Popa din Valuri (18 mai 2007)
Adăugat de Ionuț Popa
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre frică
- poezii despre zoologie
- poezii despre verde
- poezii despre picioare
- poezii despre moarte
- poezii despre copaci
- poezii despre comori
- poezii despre animale
- poezii despre albastru
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.
Unele dintre comentariile pe care le-ați adăugat în ultima lună au fost eliminate, nerespectând Regulamentul. Pentru a evita o suspendare a dreptului de a scrie comentarii, este recomandat să respectați regulile și să nu vă angrenați în certuri sau alte discuții care derapează.