Emoție
Nu știu de ce, din lumea toată, plină de culoare,
cel mai greu îmi e să mă predau, cu vocea tulburată,
vulcanului pistruiat de gândul la mare,
să dau glas pornirii aprinse de luciri nebune.
Când să mă arunc în cascadă, ptiu! Dintre rune,
se-nțelenesc, în aval, temperaturile, în malul stâng,
ca pe-un panou de strâns ecouri la privit.
Surâsul ți s-a potrivit la tocul geamului ce-mbrățișează luna?
Că e târziu, sau că-i devreme, uneori, mi-e totuna.
La mână, am aceeași brățară zornăind a primăveri.
De-i ceață, fum, la coada urmărilor,
stau fractale sau fructate adieri,
le văd nervurile și sculptate în scoarțe de tăceri.
De-acolo, din emoția încarnată în paralizii,
cresc flori îndrăgostite de renaștere în ochii vii.
poezie de Iulia Dragomir
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre încălțăminte
- poezii despre vulcani
- poezii despre voce
- poezii despre tăcere
- poezii despre timp
- poezii despre temperatură
- poezii despre superlative
- poezii despre sculptură
- poezii despre primăvară
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.
Unele dintre comentariile pe care le-ați adăugat în ultima lună au fost eliminate, nerespectând Regulamentul. Pentru a evita o suspendare a dreptului de a scrie comentarii, este recomandat să respectați regulile și să nu vă angrenați în certuri sau alte discuții care derapează.