Vasiliscul

Se spune c-a fost cândva, într-o ţară depărtată,
Vasilisc cu traiul singur şi privirea blestemată,
Sub ai cărui ochi năprasnici, totul împietrea pe veci,
Astfel că, în orice clipă, el vedea doar lespezi reci
Şi o lume ferecată în cristale adormite:
Din cer făurea o grotă, dintr-o ploaie – stalactite,
Din castele somptuoase – muşuroaie cariate,
Şi cariatide slute din fecioare preacurate,
Iar din soare – discul neted ce-l asvârle discobolul,
Iată ce făcea privirea-i, fără a-i cunoaşte rolul,
Fără-a şti că ochii înşişi pentru toate poartă vină,
Mult s-ar fi mâhnit să afle că-i în beznă, nu-n lumină,
Căci de fapt iubea frumosul şi-avea suflet de artist:
"Cum să cred în mântuire, când în juru-mi totu-i trist?
Totu-i piatră, da!" îşi zise. "Şi moloz şi zidărie!
Unde este al lor Meşter? Se mai află în trezie?"
A chemat atunci la sine pe un înger fără corp,
Ce-n privire nu-i apare, ca lumina în ochi orb,
Iară îngerul îi spuse: "Ia şi cată înăuntru-ţi!
Dacă universu-i rece, este semn că-n tine însuţi
S-a ascuns a lui suflare! Cearcă-acolo de-o găseşte!
Doar cunoaşterea de sine e cea care mântuieşte!"
Şi-a plecat îngeru-n stele, a rămas doar vasiliscul,
Cântărind a lui cuvinte, ciocănindu-le cu pliscul,
Sensul căutând să-l scoată din ciudata glăsuire,
Rătăcea căzut pe gânduri prin pădurea de menhire,
Şi, precum cameleonul, ochii-n sine îşi întoarse
Ca să vadă ce natura din trufie-i refuzase.
În piept roş atunci găsit-a inima, plămânii gemeni,
Pentr-o clipă, căci pe dată s-au şi prefăcut în cremeni,
Şi-mpietrit de-a sa privire, mort rămas-a vasilisc,
Mântuirea-i fiind deci stânca ce de-a pururi l-a închis

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!