Tulburare

Maestrul vieţii struneşte măiestru paşii din umbră.
Vorbeşte şi mişcă fluviile în jind perpetuu de revărsare în simbioza rosturilor.
Cuvintele mă împing dintr-o margine în alta a lumii.
Pe o parte, aud răcnetul vremii ferecate de ecou,
în neconcordanţă cu verdele orelor,
pe de alta, mă copleşeşte dulceaţa închipuirii, nesprijinită de istoria ceasului.
Se apropie şi tremură prundul.
Tace şi se instalează ritualul migrării în adâncuri.
A rămas sufletul încleştat între cuvinte,
ca între ape dulci, ape tulburi, nefiltrate de sensuri,
în aşteptări descarnate de gânduri.
Tăcere! În contrast, sunetele se lovesc de misterul mânuirii orelor.
Am ascultat şi m-am impregnat de glasul repetiţiilor.
Am auzit vuiete nuntite de vibraţia înţelegerii.
Îmi spală valurile gleznele fermecate de ape.
Întinsă pe spate, ascult sunetul apropierii, depărtării.
Eşti mai frumoasă decât închipuirea, susură valul acela,
tocmai când nedesăvârşirea mă înfăşoară de ochiul lunii.
Iubesc unda aceea care îmi clatină ţărmul, şopteşte apoi cufundarea în libertatea posibilităţilor.
La fel, din săritură sălbatică, din avânt, se îmbrăţişează clipocirile aceluiaişi gând?
Întinsă pe spate, privesc cerul. De acolo vin semnele vremii.
Ascult, privesc... Încremenire! Cum primeneşte apa ţărmul!
Mă îngrop în privire. Din zbuciumul mării se aude o dublă glăsuire.
Ce tulburătoare întâlnire!

poezie de Iulia Dragomir
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!