Iederă sfâşiată

1

Nu cumva-i ignoranţa în care se adâncesc stafiile în burg?
Şi ca o pulbere de veacuri renaşte iedera-n Zenit?
Ori poate lumea-ntr-o mănuşă pluteşte-ntr-un cosciug,
Precum un cub din sticlă ce-n văpaie dispare-n infinit.

Un amator mă simt rătăcitor printre brunele concepţii,
Un meteor abstract în care nimicul se preschimbă,
Nu în atentat ci-ntr-un orificiu spre lagunele injecţii
Dintr-un ospiciu ce-şi schimbă forma-ntr-o oglindă.

Într-un sanctuar sfârşit se-aşază tabloul magistral,
Ce fiinţă sinistră, ce iederă banală, în fundal un zepelin..
Într-un cub priveam de la fereastră cu ochiul abisal,
Prin perdea, un câmp cu scoici şi monstrul Adelin...

Eram pătruns ca-ntr-un regres.. cum mă privea,
Aveam chipul jucăuş de nea şi albastrul să încapă,
Prin sufletul ce se pierdea priveam tot prin perdea,
Cum mă scurgeam şi tot simţeam că mă aflam la el în pleoapă...

Doar liniştea mă mai credea, fereastra tot mai mică,
Pereţii toţi păreau bureţii-n tonomat de deziluzii,
Aveau să piară-n cătuşe în cubul meu din sticlă,
Nepăsător printre secundele ce-mi născoceau iluzii...

În tine până şi bolta se-adapă-n ţărână,
Ticăie luna-n asfinţit zdrobită-n cuşma de pisică,
Şi norii parcă nu-s în mantia ta brună..
Iar eu mă răsucesc tot mai jalnic în cubul meu din sticlă.

De ce mă porţi ca pe un ghimpe? Tu de toate eşti imun..
Ai în mânecă acvarii şi în suflet porţi bufete!
- Toate acestea-s iluzorii într-o vestă de nebun -
Şi pieirea-i tot faţadă într-o ploaie de regrete?

Poate calea-i însăşi nemurirea ce prin crângul tău felin,
Tu ai crede mort sau viu că nimic nu-i mai fatal
Decât viaţa-n cufundare, toate-s par curtate de venin,
Lumea toată-i un bec stins în labirintul infernal...?

De-o vecie mori cenuşă, dar te afli în tablou -
Eşti in vorbă eronat şi-n mişcare ordinar, sunt un zeu!
- Precum mi-e timpul azvârlit într-un stilou..?
- Toate acestea-s iluzorii, nu există Dumnezeu! -

Atunci şi existenţa ta e clară - o minciună,
Eşti viu în mine precum un cărbune stins!
Nu exişti - cum nu exist - şi ne aflăm într-o furtună, -
Mă amuză ritmul tău, totul nu-i decât un vis.

2

Şi m-am speriat haotic... nu există aurora în păduri?
Şi recea mână-i doar stafie? Cubul meu nu-l mai aprind?
Şi m-am renăscut despotic printre vechile scripturi,
Căci de pleoapa dezgheţată uita-voi să mă prind...

Şi în nimbul meu purta-voi neantul deşirat în două,
Tu te miri de parcă-n sine prăbuşit infructuos pe-un prund,
Ştiind că-n lumi mistice lava nu există şi nu plouă... -
Nici măcar pământul nu-i rotund...

Eşti viu, exişti precum în ochi se răzbună un tranşeu,
Complac aceste gânduri în pleoapa ta ingrată..
Iar cubul meu crapăt în cuib s-ar face-un curcubeu
În care crusta ta reflectă - Totul - iedera ţi-e sfâşiată...

- Mai tacă-ţi gura agresată! Răsufli atâtea fleacuri,
Încât aceste umbre în spaimă şi revoltă,
Te vor atârna de rama mea din veacuri..
Când nu există stele, nici luna de pe boltă...

Plăcerile carnale n-au fost decât pasul pelerin în adulter?
Explici că-n ceasul meu iubeam în van atâtea fete...
Să mă scufund speranţă în oaza de mister;
Cu toate acestea, jur, nu pot pricepe...

Cum toate păreau reale.. cămaşa de bumbac
Şi casa, părinţii, chiar şi cubul fără de care nu rezist...
Acestea-s toate doar deşertul întemniţat în lac,
Ce mă zbiară de parcă eu exist...?

Ori poate fereastra sau chiar şi-acest tablou monumental,
Poate iubirea? Raţiunea? Sau albul de pian destrăbălat?
Sau Univerul? Orice-ar suna primordial?
Vrei să spui că toate acestea în veci n-au existat?

Ca o pâclă-n portale defuncte mă aflu-n timp ca un fugar,
- Literalmente! Eşti un punct albastru distorsionat -
Nici cerul? Sori plângând văzduhul în fantomaticul hambar...
Vrei să spui că toate acestea în veci n-au existat?

- Literalmente, această disperare e crudă de-anormală,
Ce pare atât de vremelnic încât lumea ta e grea? -
Ca o nicovală mi-e viaţa de cerneală...
- Şi simţi tu oare, cum dispare lumea sub perdea?

Mi-e rece rima şi timpul blamează tot ce e real sau sfânt!
- Ce idiot! Şi chipul tău n-ascultă... dormitezi;
Răsăritul! Totu-i ireal pe-acest pământ.
În lumea ta nici vraja nu te lasă să visezi..

3

Să înţeleg într-un finit că neantul mi-l aprobi,
Căci sunt un hibrid într-un cub pe-o pleoapă de uriaş,
Şi că în mine mor atâţia corbi ce mi-i absorbi
Încât mă fac să par un ucigaş...

Să înţeleg că mostra de cianură-i topită-n raţiune
Şi că în mine-i doar un gol prin care înoată organe,
Eliberat de pleavă mă simt ca-ntr-un cărbune,
Precum un trup neutru în pânze diafane...

Să înţeleg că trăirea-i fără de temei,
Căutăm tot mai multe aprobări şi răspunsuri mai puţine..
Şi fără întrebări şi fără de idei
Ne proiectăm în mreje de suspine..

Şi poate că înţelesul meu e atenuant...
- Ai înţeles, muritor fără de seamăn că te afli-n purgatoriu? -
Şi-acum mă simt precum cerul de savant -
Greşit! În sfera ta, în cubul tău pedant nu eşti decât un accesoriu...

Înţelegi acum că oasele-au ajuns să cadă-ntr-o acvilă
Cu penele-i sticloase ca o liră pe cubul tău puternic,
Şi că lumea aceasta fadă nu-i decât pasul din mocirlă..?
Iar singura lumină ţi-e moartea-n întuneric...?

Ca altădată, ai înţeles că viaţa-i în patru despicată?
Un munte fără lauri, doar plante otrăvitoare?
Pândesc întotdeauna corola deranjantă,
Revărsând deasupra-ţi un râu de disperare!

- Şi care-i scopul meu? Ce să dau în schimb?
Acest miraj mă curmă în ascuţiş de săbii!
Vrei să mă vezi nebun în sfera mea murind?
Ori să priveşti cum oasele-mi născocesc corăbii?

Vorbind cu mine însumi păşesc în internare,
Mă simt de parcă ceru-i palid şi arcada-i s-a deschis,
În prima clipă te-am aruncat în valuri de sfidare,
Dar am crezut că totu-i doar un vis...

Acum că totu-i clar m-afund în cercul meu de lut,
Şi Bach sau Mozart sunt viori cu corzile topite...
Acum că am habar... nu te mai ascult,
Mă las purtat într-un clavir cu clape răvăşite..

- Nici nu mai exişti! Exilat ţi-e trupu-ntr-un tablou,
La marginea ferestrei zace aievea crucea ta!
Ţi-a fost de înţeles că viaţa-i sinistrul meu ecou
Ce-ţi topeşte macabru soarele-n perdea!

4

Am ştiut... giuvaierele creşteau pe-un mort înverşunat,
Cu paşii dezgoliţi ce-aveau să piară lângă prag,
Ce Cosmos... toate acestea nu s-au întâmplat,
Şi-acum să levitez cu gâtul într-un ştreang?

Ai vrea, chinuindu-te sătul de moarte şi stupid,
Să mă renegi ca pe o hrană ritmată prin ruine,
Şi-acum în cerul meu vrei să mă vezi murind,
Strivindu-mi carnea prin vitrine...

Poate că viaţa mea ar fi fost alta, un medic veterinar
Ori alpinist pe-un munte trist, neprihănit şi impertinent,
Dar viaţa mea a fost doar putredul coşmar,
Unicul absent în cubul meu zdrobit şi transparent.

- Cripte arse în tine au dormitat precum borealele lagune...
Răguşita chitară te-ascundea-n banalele strofe...
Aşa îmi pari, un muritor ce naşte o genune,
Naiv fără speranţe, scârbit în catastrofe..

Ai impresia că dacă te prefaci cenuşă în abis
Toate acestea-n jur au fost reale?
Nimic n-ar mai conta, nici criptele ce ţi-au promis
O altă lume în cuburi tot mai ideale...

- Eşti un monstru ploştit într-un tablou diform
Cum să mă încred în materii ce nu mai au substante?
Să mor şi totuşi, să îmi spui că pieirea-i singurul atom?
Atunci ce rost mai are? - să fii o moleculă doar printre speranţe? -

Eşti un monstru! Te eşti un drog prin care te scuturi în derivă,
Laşi agonie şi obsesii, trăiri nefaste de angoasă,
Priveşti goliciunea prin toate, când toate-s împotrivă,
Şi vrei să-mi spui că viaţa nu-i frumoasă...

Cum îmi explici dorinţa ce îmi îmbie gândul meu trufaş?
Averea aceasta ce îmbată tot ce-n jur mai este viu?
- Poate-i recea vrajă sau în flăcări trupul pătimaş,
Ce lasă-n urmă aceeaşi veşnicie în cubul tău pustiu..

Cum îmi explici podeaua cufundată în latrină?
Sau perdeaua lipită de-o rană sau veioza mea în dar?
O suverană? Banii? Tristeţea? Sau a mea retină;
Ori un poet, un vis feeric său mortul meu coşmar?

- Mi-e limpede cum luna-ţi se scufundă în colostru,
Şi se topeşte precum mintea socotită de-un gropar;
Să te întreb: Cine dintre noi mai este monstru?
Priveşte uimit cum toate-n jurul tău dispar...

5

- Sunt un monstru într-un cub de sticlă ce gândea,
Lângă fereastra mea spumoasă, plin de angoasă-ntr-o perdea..
Sunt rupt dintr-un tablou cu Adelin ce îmi râdea pierdut,
Şi strivit privesc uimit cum toate-n jurul meu au dispărut...

Nu cumva-i ignoranţa în care se adâncesc stafiile în burg?
Şi ca o pulbere de veacuri renaşte iedera-n Zenit?
Dar sigur lumea-ntr-o mănuşă pluteşte-ntr-un cosciug,
Precum un cub din sticlă ce-n văpaie dispare-n infinit.

poezie de Octav Daniel
Adăugat de Daniel
Votează! | Copiază!