Singurătatea este piatra care apasă atât de profund şi dureros omul, îl constrânge şi îl reduce la un spaţiu foarte îngust, până la sufocare: îl izbeşte de pământ, făcându-l să respire greu şi cu mânie. Trăieşte în spatele barierelor interioare. Această stare îi dă senzaţia că nu mai are dreptul la nimic. Urcă înălţimile mari cu mirosul de pământ în nări, pierzându-şi momentul de reflecţie. Imediatul imaginar îi dă senzaţia că se află atât de sus şi că trebuie să plesnească din cauza preaplinului din interior. În fapt, e mai jos de firescul jos: atât de jos este că aude cum trosnesc pietrele la limita întunericului. Omul recurge la singurătate din nevoia de spaţiu, dar procesul se desfăşoară invers. Este clar că singurătatea trebuie redusă la momente de scurtă durată pentru a medita cu maximă luciditate... şi atât.

Camelia Opriţa în Dragostea, o stare pe care n-o poţi controla din lipsă de raţiune (24 februarie 2019)
Adăugat de Camelia Opriţa
Votează! | Copiază!