Mi-a obosit cuvântul...

Mi-a obosit cuvântul şi-n tăcerea sacră,
Priveşte cu ochi trişti voinţa ce masacră
Şi vis şi bucurie şi vers înflăcărat,
Şi şade-ngenuncheat, tăcut de-mpovărat.

Şi-atâtea răni pansase în versuri zâmbitoare,
Şi n-a spus niciodată că şi pe el îl doare
Şi sufletul şi fila şi soarta ce pălea
Într-o revoltă mută că-i strâmbă, da de rea!

Mi-e istovit cuvântul şi-l las să stea cuminte,
Într-un ungher ascuns, golit, fără veşminte,
Să-şi bandajeze suflet şi răni să-şi oblojească,
Că e aşa mâhnit, de nu vrea să-mi vorbească...

Mi-a obosit cuvântul... retras, cu slăbiciune,
Îl mângâi ca o mamă, şi spun o rugăciune,
Să-i dea Domnul speranţă şi zvâc animator,
Să-l scot din letargie că făr* de el, eu mor...

poezie de Aurora Luchian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!