Mâna ce mă alintă

Trăiesc într-un loc unde nici eu nu mă cunosc,
unde m-ar putea prinde un rost
pe care îl urmăresc
dinainte ca mama să mă împingă
spre plânsul sau râsul lumescului meu,
niciodată câştigat, avanpost.
De acolo fantastice animale vin
să deşarte spaimele şi foamea,
dincolo, tata mă cheamă să subjug visele
ca să încapă în puţinul leagăn de fericire
pe care un zeu nevăzut şi nicicând cunoscut
mă tot amăgeşte că îl am şi în care atârn,
dar mereu
legăturile şi mâna ce mă alintă mă scapă.

De acolo a început joaca
ce tot strecura prin râs izvorul
şi aşeza sâmburele nimicului la palagă
pentru a fi dus unde odihneşte zborul,
la un popas neaşteptat, niciunde;
aici vremea - veşnic şi neobosit oaspe -
apleacă odihna înspre moarte
şi ascunde viaţa cu grabă
ca să-i dea visului parte.

poezie de Aurel Ştefan Drăgan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!