Nu mai fug
nicăieri nu mai fug
îmi tocesc visul pe temelia lui fixă
până se șterge din real
îngerii mei sunt plecați
ziua alcătuită din bucăți e azvârlită în mine
în culori cenușii și reci
oglinda-mi face un semn scurt în zigzag
lungindu-mi imaginea fugitiv
vremea vine cu adaos de frig
ștergându-mi de tot cerul acum întors pe spate
o înfățișare înșelătoare există la foarte mare distanță
într-o deplină amestecare de frunze și aripi
sângerând pe cuvintele căzute în gol
neputința cuvintelor de a lumina întunericul
sfârșește într-un ecou ascuțit amorțind locul neocupat
ce m-așteaptă
mâna mea scriitoare devine abur
și mersul meu împietrit.
poezie de Oana Frențescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre lumină
- poezii despre cuvinte
- poezii despre întuneric
- poezii despre îngeri
- poezii despre visare
- poezii despre scriitori
- poezii despre mâini
- poezii despre imagine
- poezii despre frunze
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.