Copilul drumului
Încă nu știu să mă întorc din drum
nici dacă pot întâlni o fundătură,
instincul nu-mi spune mare lucru
și mă aștept la întâmplări ciudate,
inima nu se teme
și niciun ochi nu se zbate.
Sunt plecat,
dar tu mă însoțești și e destul,
în ochii tăi se citește orizontul nostru
cu porțile deschise
unor dorite izbânzi treptate.
Se mișcă totul odată cu noi,
cum copilul în pântec
respiră adâncul și înaltul deodată
visând ispitit de florile
nașterii sale,
apa se rupe și alunecă
cu ochii mari ațintiți
până-l sărută lumina și țipă.
poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre lumină
- poezii despre sărut
- poezii despre naștere
- poezii despre lectură
- poezii despre inimă
- poezii despre flori
- poezii despre dorințe
- poezii despre copilărie
- poezii despre apă
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.
Unele dintre comentariile pe care le-ați adăugat în ultima lună au fost eliminate, nerespectând Regulamentul. Pentru a evita o suspendare a dreptului de a scrie comentarii, este recomandat să respectați regulile și să nu vă angrenați în certuri sau alte discuții care derapează.