Balada feciorului bun la inimă

De stăruiesc ca să despoi frunzarul
în pieptul vechi îţi vâră ani de lapte
Să-l ţin pe tata să-l îmbăt în floare
Petale sclipitoare ca amnarul
De sub culcuşul merelor răscoapte
La bătrâneţe leac să fie, oare,
A-bătrânit tătuţa, ăst i-amarul
Sculptez trudirea fiului în fapte,
Spre floarea dintr-un lan de vindecare!

Eu ţiu la tata, viaţa să mi-l ţie!
Nu-i timp să stau, cu moartea după mine,
Să-mi iau un cal negruţ, să plec oleacă...
Din palma fetei, tare mi-e zurlie
Ia apă, c-un picior desculţ în spine,
Să i le ung, pe pajişte să zacă,
Când o dezmierd şi-i spun a mea să fie;
Pământul, da, e plin, cum se cuvine
Şi de ştergare,

Şi o să beau din apa ei săracă.

(%)

Aşteaptă tata, să-i redea sfiala
De tânăr verde, şi de-a prinde-n nadă,
Te mângâi iarăşi, draga mea beteagă
Mi-aduc aminte, parcă Shakuntala
Pierdut era inelul de zăpadă
Un voal care-o-acoperea întreagă
Stiloul meu e bont şi din cerneala
Care s-a scurs, n-a mai rămas plămadă
Să-mi spuie, de rănită, eşti întreagă.

Ori cum se spală vârsta de zăpadă?
Ori dorul, frica?
Faptul că te las?

Iubite tată, ceri spre tinereţe
Să nu se mai oprească când e vreme?
O să purced să caut floarea-vie
De plec fără să dau mândrii bineţe
Un sân ca o frăguţă, flori şi geme
În părul ei tomnatic mă îmbie...
Eu doar oleacă merg dinspre fâneţe
E mândra, mă cufund în crizanteme,
Să îi găsesc din pielea-i aurie;
Eu doar oleacă mărg spre frumuseţe
O suliţă de rai a prins să cheme
S-o ţiu de dragă, ca să-mi placă mie.
Ileana, lângă locul cu măsuţă
Să-i deapăn vis cu păsări ce păstrează
Într-a'-lor aripi lumea-întredeschisă
Iar peste ziua ei de galbănă fătuţă
Trecea un înger dalb ce-i pus de pază
Însă acum dorinţa se-împlinisă
Pe plai miroase-a fân şi a frăguţe
Şi între piersici cine să-i mai vază...
"Treb'ie să plec...", pe sânul ei îi zise.
"Mi-e teamă, crizantemele lui Truţă
Nu-s semn de pribegit, ci-s ochi să cază"
Pe sânul ei bărbatul înflorise...

Şi peste părul ei de ţărăncuţă
Trecea un înger mic ce-i pus de pază
Încă de când femeia se-împlinise.

(%)

Învins-am timpul, trece-ocol de stele,
Un şarpe-i vremea, poţi să o prefaci
În unduiri, şi ţi-o păzeşte luna
O altă vreme, dacă vrei cu miele,
Poveri să porţi, războaiele de traci...
Ce îţi e dat, greoaie săptămâna
De ghionoaie ori de duhuri rele
şi peste toate Floarea dintre maci
dacă-o culegi, poţi cere Fetei mâna
şi n-o să mori vreodată, tinerele...
te costă totul, plata să o faci!
Aşa şi la sfârşit s-alege grâna,
dar cum e soarta, apele ei grele...

(...)

Şi timpul l-am învins, cu buzduganul,
Dar vremea n-am putut-o îmbrânci
Aceeaşi vreme, luna ţi-o îndeamnă
Ce curios e, Doamne, timpul, anul
Ca pâinea ce-o-împărţim prin brutării...
Pe mâini ţin floarea, pân' la Rege,-n toamnă
Ce dor de maci..., şi ce ciudat aleanul,
De vârsta nu mai poate răsări...
Doar floarea de la mac aşa înseamnă

Că vârsta tatei se va dezgoli ca pomul
Din care n-are voie să mai muşte nimeni
Acasă am o fată şi mi-e dragă,
Pe apă o să-i cresc culcuş ca omul,
Care pe mare ţine-o barcă-asemeni;
Să stau de viu în carnea ei întreagă
Să o iubesc, iubeşte-mă ca-n domul
Copacului pe care-ai vrea să-l semeni
Să zac de viu în carnea ta întreagă.
Şi să mai uit de ghionoaia, gnomul
Pădurea cea cu flori, giganţii gemeni
Sărarul, omul-peşte şi-o zănoagă...

Pe care le-am văzut...

(...)

(%)

Livada unde-aflat-am, parcă, Pomul
Şi Floarea nemuririi, s-o-asemeni
Celei mai sfinte taine ce se leagă...
Cum trec şi toamne, veri şi iarna-i dusă...
Şi vremea drumurilor e demult apusă...

Spălat în ploaie, cine-i mai duioasă???
E mândra mea, dar cine e femeia???
Doar am zărit-o, m-am zbătut cu firea,
Păianjen pentru scumpa de-acasă -
Îmi simt obrajii supţi, lagrima méa,
Între nebunii ochi îmi ţiu pornirea
Cum stă-între maci!, e dulce şi frumoasă,
Şi goală de îşi ţine corpul cheia,
Piciorul pe sub maci e primenirea,
Pe ea mai curg petale, nu mă lasă...
O cheamă somnul şi ar vrea scânteia
Şi scalda-n braţe şi în adormirea
Pătucului de maci...
Spălaţi-o cu petale, -îmbrăcăminte
Pentru aceea care, tânără, se minte!

Să o ating, să nu pot merge încă
Să-i spun că trupul meu e pururi stâncă?
De visuri de zăpadă curioasă...

Ia să culeg eu macul dintre sâni!

(...)

(%)

Mireasmă de gutui şi plăcintuţă
Apoi stârnirea nunţii babei Dochii
O prea măruntă fată în decembre
Catrinţa ei şi-un cal la săniuţă
Un cer de neauă, vreau doar glasul popii
Îngheţ şi-s mort pe ăste sorţi imberbe
Ileana!

... Cum curge bătrâneţea peste mine...
S-o port departe, aspră potecuţă,
Când pe muiere maci cădeau, de rochii,
Acoperind-o toate peste membre;
E frig şi doare, parcă,-n cămăruţă,
Mă caută Ileana iar cu ochii...
Sau poate-i iarnă, poate e septembre...
Şi niciun timp, nu-i rază iar blonduţă...

Dară ce văd, cum pasul meu se ţeasă
Pe dânsa, - dumicat de flori, Ileana!
Cu ie albă, prospeţimi din floare,
Îmi simt tot boiul greu, teşit la oasă,
Îmi strâng cu chinul pleoapele şi geana
Să dorm... ca mierea-n plosca de-adăpare
Simt pielea de pe oase, nu mă lasă,
Şi mă gândesc la Coturbaş, vădana
Şi mă gândesc la osul care-mi moare.
În viaţă de iei macul, te apasă
Şi-îmbătrâneşti şi ţi se zbate geana
Ajungi acasă mort-bătrân, cu dare;

Iubeam o dulce fată
Ca un fulg.
Nu cer iluzii, vreau doar glasul popii
Să ne unească-odată Dumnezeu!

(...)

De înserarea frunzelor complică,
Mai frig să fie-n carne, să ţi-o port;
La tini pe coapsă haina mea de mire
În vişini să te ţin, să-ţi fie frică,
Să te spoiesc cu gura mea în cort
În carnea mea să-ţi dau acoperire
Să nu încapă rău în nicio 'spică
Din vina sorţii-împiedicată-n sort
Tu poartă coşul, spală-n râuri lumea
Să dorm, Ileana, nu voiesc nimică
Sub frunză te sărut, în tine hram
Să îi dau macul tatei, nemurire
Optusprezece daruri pentru frică
Că nimeni n-o să-l afle-n moarte, neam,
Nemuritor, dar nu se cade-n fire,
Să dorm, Lenuţă, pare-mi-se-mi pică
o pară mult prea grea la ea în ram...
ce simplă e a morţii fericire...
ce? perele plâng când cad pe jos?
Iubeşte-mă
Ileana,
prea frumos!
Odată am visat de-o dumnezeie,
Şi nu muream, decât să o cunosc,
Trăia cu macii grei, atât de tristă,
Tu iartă, Ilenuţa, de femeie!!!
Că oasele în tine-mi recunosc!
Îmi spun porumbii, prinşi pe o batistă,
Tu iartă, Leana mea, în veşnic dor
Şi să dormim pe aripile lor.

(...)

Păstrează-mi mie, tată, Nunta Mare
Că o să mor, îmbătrânit de-aseară
Şi câinii latră, floarea simte bai
Şi mai ales în zi de sărbătoare
S-o uzi
S-o legeni...
Dar tată, iartă-mi scoabe de picioare
Din mine bătrâneţea, văd, răsară
Îţi înfloreşte-n inimă, sub strai
Iubite tată, ţine floarea rară!
... Şi plâng şi-acum în visul alb, cuiva.
Nu plânge, scumpa lumii, o furtună
De maci ai somnului m-au tras în hău
Că te-am iubit, trădat-am ca barbarii!!!
Chiar macii verii, roşii-ieri, să spună,
De goală, eu, văzut-am, popândău,
Dară te-am vrut să-mi vii cu lăutarii!
Tu spune-i, tată, că în ceruri tună,
Se spală iadul cu săpun de său
Zăpada iasă-n drum cu cărturarii!

Pe faţa-i udă eu aşez cunună,
Pe plânsul ei aşez un strai de tei,
Găsit-am pâini din coşul cel mai tare,
Aşa era domniţa mea nebună...
Un drum de rană până-n papucei
Să spuie stelele acum cântare,
S-o dezvelească-n stele şi în lună,
Iar eu să trec, plângând, din lumea ei;

(%)

... Aşa eram eu - tânăr, cu izvoare
De cai în aur şi poveşti de-arvună...
Şi-o nuntă şade-n ţarcul plin de miei...
Ei m-au făcut nepot de înfrânare
Că n-am avut o inimă prea bună,
Ci s-a topit ca lăcrimarii mei;
Deasupra, numai tină, apă mare...
Iubita mea cu faţa suptă, plânsă...

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!