Mai aproape de cer

de ceva timp, în fiecare dimineaţă mă trezesc cu senzaţia asta
e o chestiune pe care nu am cum s-o descriu, este ca şi cum ai privi un copac înfrunzit
şi pe care îl admiri cum o frunză pică ca o ultimă răsuflare
asta nu poţi să uiţi aşa cum şi eu nu uit primul sărut
pentru că, să-ţi spun ceva, nimic nu este mai suav decât amintirea primei atingeri
poţi să cuprinzi cu mâinile stelele, poţi să ai tot pământul în palme
nimic însă nu se compară cu asta

cine nu a fugit măcar o dată de acasă, cine nu s-a încălzit măcar o dată cu licărul suav al dimineţii
nu ştie cum este să ţii în pumni o picătură de lacrimă

am deschis o uşă şi nu m-am uitat înapoi
nu am trântit-o, nu am făcut zgomot, am luat hotărârea asta înainte să te privesc cum dormeai dezvelită
da. asta este imaginea, acel corp dumnezeiesc printre cearceafuri
şi eu, eu care fug. eu, cel care nu se mai uită la ceea ce a fost, dar care simte o pierdere

a pierde un obiect îţi este poate indiferent
dar să pierzi o clipă nu se compară cu nimic, pentru că nimic nu este mai important
decât acea primă scânteie
câte dimineţi poţi să cuprinzi într-un vis, în câte oglinzi poţi să vezi un surâs
şi asta nu este nimic pe lângă durerea pe care o simţi. dar
cine să înţeleagă ce este

după o noapte mă trezesc căzut pe asfalt singur în toată splendoarea cuvântului
singur pe asfalt, singur cu pustiul în carne

aşa mă simt
legat
ca şi cum aş fi
şi n-aş fi
în fiecare dimineaţă mă trezesc cu senzaţia asta
deschid uşa de la balcon şi am impresia că doamna e din ce în ce mai departe
aerul mi se pare uscat, marea nu mai urlă, cerul, deşi înnorat pare mai limpede
şi atât de aproape

poezie de Anghel Geicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!