Tristeți în echilibru
îmi place cum mă atingi pe frunte
cu cearcănele tale de singurătate,
frumusețea ta e adevărată,
îți spuneam eu printr-un pahar
de sticlă,
femeile sunt ape înșelătoare,
răspundeai tu,
desenând ceva cu picioarele pe aer,
cine suntem noi de fapt,
unul pentru altul?
întrebam privind Luna
dintre cearceafurile tale
de hârtie creponată,
două tristeți ținându-se în echilibru?
doi nebuni la o masa de piatră?
sângele rămas după arderea
pe rug a tăcerii?
tu îmi spuneai calmă
de deasupra orașului vechi,
că suntem niște nori care se întrepătrund,
fără întoarcere,
în liniștea celor patru pereți
dintre brațele tale.
poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre tăcere
- poezii despre tristețe
- poezii despre timp
- poezii despre sânge
- poezii despre singurătate
- poezii despre picioare
- poezii despre oraș
- poezii despre nori
- poezii despre hârtie
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.