Martie 4

E atâta lume împrejur
cândva mai mult cu o mie,
o pală searbădă dădu
muţie şi mânie.
Nu ştiu ce-a fost
că n-am avut tărie
să fiu stăpânul
minutului din glie.
Se unduia pământul
ca apa la potop
şi pendulau copacii
ca grâul cel necopt.
Lumini străluce
flambau până-n văzduh
căci supura planeta
cuprinsă de năduh.
Sulfuri buboase te loveau
din neguri deversate,
puţea pucios, iar împrejur
era un sloi de gheaţă.
Mugeşte solul gutural
şi zgomote de grotă
bufnesc în minte şi timpan
natura se revoltă.
Nechează caii,
coioţii buimăcesc
iar bufniţa precede
prăpădul omenesc.
Se adună case în moloz
morminte neplătite,
acopăr oameni cerşetori
şi neamuri înstărite.
N-alege ştiinţă
sau om neinstruit,
cum nu contează rândul
venirii la trăit.
Şi dintr-o dată, baltă
tăcere de mormânt.
Se acoperă trecutul,
pe locul zgâlţâit
natura se aşează
la locu-i, hodinit.
E atâta lume împrejur
şi toate reânvie,
se aşează faşă peste tun
şi-n case bucurie.
Aşa este uitarea
balsam vindecător
pe rana omenirii
în mersul trecător.
Se învârte existenţa,
şi-un ciclu viitor
se-inoadă cu trecutul,
aleargă în tandem,
e paradoxul vieţii
de care eu mă tem.

poezie de Tudor Iancu
Adăugat de Scobitoare
Votează! | Copiază!