Fiinţă, ramuri în cer

Tu să nu-mi spui cum te numeşti
Fiinţă cu pielea de sticlă,
Voi măsura cu tihnă ceea ce eşti,
Cu tihnă, şi poate cu frică.

Tu să nu-mi scrii despre cum creşti
Fiinţă cu părul în soare,
Voi cerceta-n candele umbre cereşti
Cu ruga murită-n picioare.

Tu să nu-atingi cuvântul greu
Fiinţă cu buze de-apusuri,
Voi decanta în clepsidră, acum şi mereu,
Privirile-ţi, tainice spusuri.

Tu să nu-adulmeci pom răsărit
Fiinţă cu aer de seară,
În flori am să-ngrop, în chip felurit,
Zefiru-ţi, în lacrimi de ceară.

Tu să nu pleci când te apleci
Fiinţă cu pasul de crânguri,
Pe urmele tale umbla-voi în veci
Ca ciuta prin tainice gânduri.

Tu să nu-mi spui cum te rosteşti
Fiinţă cu zâmbet de nuferi,
Voi fi lângă tine, ca ploaia-n fereşti,
Să alin când tresalţi, sau când suferi.

Fiinţă cu pielea de sticlă
Fiinţă cu părul de soare
Fiinţă cu buze de-apusuri
Te îngân slavoslovind în picioare,

Fiinţă cu aer de seară
Fiinţă cu pasul de crânguri,
Fiinţă cu zâmbet de nuferi,
Te tot caut, rătăcind... printre
Rânduri.

poezie de Şerban Moescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!