La adio!
M-ai trezit, ca pe un verde, primăvara,
ochiul a mirare-mi sprijiniși de cer,
țipai șoapta ierbii, înfrunzind vioara,
colții ei de lapte să-mi topească ger.
Altoindu-mi vise cu a verii ceară,
mi-ai sădit vioara-n sângele buluc,
visele-ai rodit fuscei pentru scară,
a urca în miez, ca un ram de nuc.
A regret umplut-ai autumnale strune
cu frunze de dor și plâns de cocori,
alăptând vioara din palme cu brume,
tâmpla mi-ai plecat spre albe ninsori...
Muruiește-mi fruntea-n vifore-abisale,
geruiește-mi poale, spre a mă ologi,
tălpile îngheață-mi, brațe, rupe, goale,
sufletul viorii, rog, nu-l amorți...
Rodnică, mi-ai scurs mană de țărână,
An cu bune, rele, fac, spre Cer, demers,
să te scrie Brațul la Ani de Lumină,
la adio, clipei, plec genunchi de vers!
Tu rămâi trecutul, ce-l vor plânge strune,
Când va scârțâi al viorii stern,
Un An Nou pândește cu clipe-minune,
Să-mi hrănesc arcușul cu dospit etern.
poezie de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre vioară
- poezii despre plâns
- poezii despre visare
- poezii despre versuri
- poezii despre verde
- poezii despre vară
- poezii despre trecut
- poezii despre timp
- poezii despre sânge
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.