Regrete

regretul e că prea mi-am suit gura cerşetoare
pe fruntea ta stând într-o uimire fără voie;
tărâm al speranţei mele mişcată de lirică sevă
ocrotindu-mi înţelesul că tu îmi vei fi o Evă.

poate că zâmbetului tău, iluzie de roză înfoiată
ce sub plete întinse a jale, nevinovat se afundă...
n-a fost rost, n-a fost sens să-i ascund chemare
din vestigiu unui strigăt pornită ca o fulgerare.

ţi-am încredinţat gândul acela scăpat în muzică,
acela în vibraţie şi sens de soartă mereu arătat:
am întins mână şi am dat peste a ta dimensiune
în prea multa noapte instalată, stelară versiune.

dar tu te-ai speriat ca o melodie nedusă la capăt
tu, negândito nicicând la ştirea lacrimii mele.
o, tu, nesigură adăugire dorită vieţii mele vană
tu, pierdută în convulsia culorilor de toamnă.

poate că prea devreme, poate-i imprudenţă amară,
de-am lăsat braţele să ne plece riscuri cenuşii
cu diafane înfipte întunericului extaziant în zăvoi
când mozaicul mişcării muşca gemete din amândoi.

lângă tine mi-am suprimat avântul şi viaţa dragă
în loc să caut repere lungi cu aripi de salvare.
tot timpul peste lumi să fiu adaus de linie dreaptă,
să-mi las voie în jarul trupului tău carne înţeleaptă.

regret că mi-am rătăcit învolburatele aspiraţii
pe teroarea sânului tău în ţipăt rotund şi alb
şi învăţam strigarea în zigzag spre tine, gest ştiut
de fluturii adunaţi în a ta crinolină şi-n fior ciobit.

în decolteul tău meşteşugit şi chemare şi vis
eu drăgăstos şi-n ritm ascundeam epuizare
şi-n golul privirii tale, lumii mele încăpăţânare,
eu încercam cântec cioplitor, dezlegat de zare.

şi acum, hai spune mie cu ce m-am ales
de nu mai pot ieşi în mine departe de tot,
de ce norocului dintre noi i-am legat de picioare
bulgări mari de doruri şi l-am afundat în mare?

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!