Infernul alb

- Infernul se aşterne pe câmpuri şi-n livadă
Copacii cu beteală îmi par o piramidă,
S-a-nchis spre orizonturi şi ultima posadă,
Iar gheaţa mă-nconjoară c-un zid de cărămidă.

Îşi spală cerul faţa în spumă de zăpadă,
O toarnă peste coşuri ce scuipă-n valuri fumul,
De frig şi luna plină se-ascute ca o spadă
Şi bâjbâie cu vârful ne mai găsindu-şi drumul.

În faţa sobei calde, mă-ntind şi torc alene,
Doar flăcările joacă şi candela cuminte
Vrea prin fereastră parcă să macine troiene
Să nu mă-nchidă iarna în recile-i morminte.

- Dar mie albul ăsta îmi face-atât de bine,
Mă cheamă-n pragul casei să-mi spună o poveste,
Înham la sănii caii şi-alunec pe coline
De-aici până departe... Cărare nu mai este

Cât pot cuprinde ochii, 'ntunericul se-aşează
Pe case şi-n bordeie bătrânii stau la sfat,
Pe geamurile lumii doar iarna desenează,
Cu degete-ngheţate, flori dalbe. Am uitat

S-aprind în sobă focul de teamă că zăpada
Se va topi deodată şi voi pleca oftând
Spre poli sau spre niciunde ca să găsesc dovada
Că iarnă-i pretutindeni în trupul meu plăpând.

poezie de Ioan Grigoraş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!