Cândva aveam o casă la marginea lumii

şi toate cărămizile stoarse înainte de vreme ştergeau rosturile împietrite în timpuri lungi
cuvintele creşteau drept ca între urmele făcute de acul de cusut al bunicii
într-un crepucscul izgonind fluturii din lumină
prelungindu-le tinereţea peste infinuri
astăzi, inima ei ar fost mai vie, mai dulce ca vinul vărsat pe pământ rece

astăzi,
o toamnă învelită-n pansamente ca un fluture de grădină
proaspăt ieşit din cocon şi-a luat zborul
mai sus de stele –
gropi de lumină în depărtări
la miezul nopţii când fericirea este aprinsă în ultima respiraţie
şi praful căzut între ferestre

ochii mei se opreau ca două lanterne
mereu în dreptul icoanei cu ochi de sticlă
în spatele căreia am măzgălit o cruce palidă
dar care sângerează uneori când mă gândesc la rugăciunea şoptită a bunicii

pe patul de moarte, i-au murit cuvintele
dar ochii ei îmi vorbeau ca dintr-o lume a flăcărilor felinar
chipul ei de zăpadă –
ostenit
îmi şoptea apăsându-mi trupul pe drumul neîntoarcerii

şi dacă sărutul meu ar fi vindecat-o de moarte
mi-aş fi părăsit sufletul în cerul încăperii sihastre
cu îngeri de ceară topindu-şi degetele pe buzele ei fierbinţi
unde viaţa s-a refugiat ca pentru ultima oară
şi mă privea fix
din colţul casei părăsite de la marginea lumii.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!