Ninsorile alină

Te frământ de-o săptămână-n suflet,... mi-e greu să spun, de-o viaţă!!! Cum aş putea să te conving că am respirat atâta viaţă
făr' de tine, cu inima pe jumătate moartă, ce adormea în fiecare
noapte cu bătăi fugare prin lume, sperând că poate, poate,
o să te întâlnească... Dragostea mea.
Da, inima naşte aşteptări, cu care se luptă toată viaţa!!!
Te frământ de-o săptămână-n inimă, te plimb în sus, te plimb
în jos, te-amestec în sânge, te-ncălzesc apoi în răsăritul soarelui,
te cobor şi te leg de raze, să poţi pleca odată cu el... spre apus.
În zadar!!! Când mila şi iubirea prind rădăcini în suflet, trebuie să
înţelegem că vom pleca cu ele, la cer. Dar... când? Câte ceasuri
voi cumpăra până pe ultimul drum? Câte ceasuri am să te frământ, si câte zile ai să trăieşti în mine, tu?
Am aşteptat nerăbdătoare Iarna, cu speranţa că ea poate
să-mi aline durerea atât de mare, mare cât o livadă de caişi
în care se bat florile unele pe altele, şi fac un jaf... de petale, pe care se odihnesc
apoi păsări, obosite de drum şi de dragoste, respirând
şi-adormind în jarul Soarelui vărsat peste toată suflarea
pământului. Aşa îmi simt sufletul după o zi trăită fără tine, cu toată natura ce-mi mângâie suflarea, până se coboară Luna
cu surâsul ei atât de melancolic, o vrăjitoare a gândurilor,
a sentimentelor, ce te duce şi te-ntoarce, prin tot Universul,
prin toată tinereţea, prin toate amintirile ce-ţi învie în irişi
lacrimi de dor şi mâhnire, că nu te-ai priceput sa-ţi iubeşti
sufletul... la timp.
Înlăcrimată m-aşez pe pragul uşii, astăzi, ca şi în alte ierni,
să privesc cerul tămâios şi parfumat de brazi, de unde aştept
să curgă ninsorile ce-mi poate alina această singurătate,
Singurătatea ce mă săruta în fiecare clipă, neobosită, pe gură.
Mă sărută şi-mi fură tot zâmbetul, tot zâmbetul născut in ziua
când te-am întâlnit pe tine, Dragostea mea.
Era, Primăvară! Toţi zarzării se trezeau şi-adormeau cu noi,
în concertul păsărilor ce cântau, parcă, pentru o nuntă ce nu
avea sfârşitul pregătit.. A fost!!! Acum, e Iarnă!!! Au trecut mulţi ani.
Am îmbătrânit aşteptându-te pe tine, aşteptând ninsorile,
ce au în ele ceva magic, dulce, şi liniştitor, pentru inima mea.
Am aşteptat această Iarnă ca pe o minune, ce poate să îngheţe
streşinile, dorurile, aşteptările, gândurile călătoare, ce-ating morţii,
după care plângem o viaţă întreagă. Sper să-şi facă treaba această Iarnă atât de mult aşteptată.
Ah, ninge!!! Sper să te pierd în ninsoarea acesta Dragostea mea!
Mă doare... şi-această dorinţă, dar altfel nu ştiu cum aş putea
să trăiesc până la Primăvară!
Mă voi ruga la Dumnezeu în fiecare seară, pentru a ţine în frâu
un derbedeu ce mi-ar putea face probleme, un vânt ce mi-ar spulbera omătul in privire si-n suflet, aducându-mi din trecut
toate amintirile cu tine, în care eu te iubeam făr' de cuvinte, în cântul ploilor de Primăvară, în care vântul se scutura bucuros
de noi şi Iubirea noastră. De el am teamă, acum! Dar o să merg
pe vârfuri până mă atinge scutul Dumnezeului meu, scutul ce
poate să mă apere de orice forţă a naturii, supărată pe mine
de nepriceperea mea, de-a te păstra ca pe un talant primit pentru
toată viaţa, singurul meu dar preţios, ce l-am pierdut din braţe,
într-o zi în care cerul mă bătea pe umeri, spunându-mi la ureche;
Cod galben! Pregăteşte-te de vreme rea!
Nu am deznădăjduit! Am ştiut că ninsorile alină orice rană prin
Iubirea Celui ce le-a făcut să mângâie fiecare suflet rămas în grija Lui.

poezie de Adelina Cojocaru (7 decembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Votează! | Copiază!