Gheişa

Mergeam, în aerul uscat al zilei,
Prin Munţii Dobrogei, la vânătoare,
Lăsând în urmă slăbiciunea milei
Şi eul cel învins în dedublare.

Trecuseră, deja, prea multe ore
De mers pe pietrele ca de jăratec
Şi-n ochi îmi apăreau, multicolore,
Imagini ce se unduiau, zănatec.

Era o toamnă peste care vara
Se întinsese cu căldura-i mare
Şi-o secetă ce îmi făcea povara
Oţelului din mâini mai grea sub soare.

Să fie ochii care-mi joacă feste
De pare că pământul arde, fierbe,
Şi drumul meu e unul de poveste,
Cu duhuri care mă pândesc, acerbe?

Simt focul în picioarele trudite,
Iar buzele, uscate, mi se crapă.
Menţin, cu greu, privirile lipite
De o pădure-n care poate-i apă,

Iar paşi-mi obosiţi străbat distanţa
Încremenind în umbra salvatoare.
Las arma jos, punându-i siguranţa,
Şi mă aşez pe-o iarbă-mbietoare

Cu ochii spre o pată mai închisă
Ce se observă pe pământ, în vale.
Mă-ndrept spre zona umedă. E-o clisă
În care văd adâncituri ovale

Şi despicate,-n care este apă,
O apă limpede, şi-atât de bună!
Ca animalele ce se adapă,
O sorb, sperând ca setea să-mi răpună.

Mă simt privit şi-ntorc îndată capul
Spre dreapta unde, calmă, pe costişă,
O căprioară îşi opreşte trapul
Şi mă priveşte. Pare o gheişă

Ce îmi aruncă o privire caldă,
Priveşte, apoi, arma cu tristeţe,
În lacrimi, ochii par că i se scaldă,
Las arma şi-o admir. Ce frumuseţe!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!