Într-un cătun

N-ar fi loc în lumea-ntreagă
Cum apostolul a spus,
Ca să scrim cu dea măruntul
Tot ce-a făptuit Isus.

Şi de-atunci de-am scrie vrafuri
Şi volum după volum,
Unde-ar incăpea, în stele,
Ce-a lucrat El pan-acum.

Iată numai o lucrare:
Undeva, într-un cătun,
Într-o iarnă mai geroasă
Către vremea de Crăciun,

Cu o Biblie în mână,
În locaşul sfânt din sat,
Predica zelos păstorul
Cu duh blând şi devotat,

Despre văduva sărmană
Care printre cei avuţi
A adus şi ea la templu
Cei din urmă doi bănuţi

Fraţii mei, spunea păstorul,
Mulţi au dat arginţi şi zloţi
Văduva, ne spune Domnul,
Ea a dat mai mult ca toţi.

Dacă dai, şi dai cu milă,
Unui om flămând, stingher,
Un bănuţ din sărăcie,
E cât o comoară-n cer.

Şi când rupi în două pâinea
Pentr-un frate credincios,
Tu să ştii că cel ce-ţi spune mulţumesc
E chiar Hristos.

Astfel le-a vorbit păstorul
Şi-au răspuns cu toţi amin,
Dar mai din adânc răspunse
Un biet suflet de creştin.

Şi pornind el către casă
Se gândea bătând paşi iuţi,
Doar la văduva sărmană
Care-a dat cei doi bănuţi.

Doamne, îşi zicea,
Strângându-şi vechitura de cojoc,
Ea a dat ce-avea în pungă,
Eu nici pungă n-am deloc.

Dar, ce-i drept, am sănătate,
Am picioare, grai, ia stai.
Am să merg din casă-n casă
Şi-am să cer de la bogaţi.

Ei au bani, eu am credinţă.
Şi-astfel, Domnul care-i bun,
Va îngriji ca şi săracii
Să se-mbrace de Crăciun.

Şi a doua zi se duse
La băcanul cel fălos
Ce-n biserică adesea
Se-nchina către Hristos.

Cum către Crăciun se-ntâmplă,
Prăvălia era plină.
Între doi clienţi,
Creştinul către negustor se-nclină.

Domnul să vă aibă-n pază,
Uite ce voiam să spun,
Daţi şi pentru cei în lipsă
O hăinuţă de Crăciun.

Altă treaba n-ai fârtate,
Am eu timp de dăruit?
Da, iertaţi-mi îndrăzneala,
Zise omul umilit.

Şi ieşind, îşi spuse-n sine:
Timpu-i scump la negustori.
Ia să-ncerc eu înc-odată
Mâine-n revărsat de zori.

Şi din zori când prăvălia
Se vedea aproape goală.
El intră, dădu bineţe,
Şi cu vorba lui domoală,

Începu: acum, desigur,
Nu sunteţi grăbit ca ieri,
Pentru cei sărmani, vin iarăşi,
Ca să daţi după puteri.

Ce sărmani? Strigă băcanul,
Ia, te rog să ieşi afară!
Cine n-are ce să-mbrace,
Să muncească, nu să ceară.

Omul, iar s-a-ntors spre casă
Plin de gânduri... nu se poate
Să nu aibă el un mugur
Cât de mic de bunătate.

N-am văzut eu cum se roagă?
Îşi zicea zorind prin frig.
Dar, aici, în prăvălie,
Gândul lui e la câştig.

A, ia stai, să-ncerc mai bine
Să mă duc când stă la masă.
Între-ai săi acel mic mugur
E o floare luminoasă.

Mă voi duce prin credinţă
Şi-astfel Domnul, care-i bun
Va-ngriji ca şi săracii
Să se-mbrace de Crăciun.

Iar a doua zi, când veseli
Toţi ai casei la băcan
Luau masa împreună
În belşug de bogătan,

Lăudând cotletul straşnic
Şi al vinului miros,
Cine le răsare-n uşă
Cu cojocul zdrenţuros?

Biet creştinul plin de râvnă.
Negustorul ca trăznit,
S-a făcut la faţă negru.
Dintr-o dată a sărit.

Şi-mbrâncindu-l jos pe scară
Repede cu-n vreasc de foc:
Na pomană, na pomană!
Îl croi peste cojoc.

Pe când omul din zăpadă
Îşi zicea strângând din coate:
Cât doi bani eu cred c-or face
Vânătăile din spate.

Iar când obosi băcanul,
Omul se sculă de jos
Şi frecându-se pe şale,
Zise: Mulţumesc frumos.

Pentru mine-atât ajunge,
Dar să nu vă supăraţi,
Spuneţi-mi acuma, totuşi,
Pentru cei sărmani, ce daţi?

Când îl auzi băcanul,
A încremenit în ger...
Parcă l-a străpuns de-odată
Însuşi Dumnezeu din cer.

Prăbuşindu-se pe scară
Zise: Vai, sunt un smintit!
Am lovit un sfânt, un înger,
Chiar pe Domnul l-am lovit.

Frate, iartă-mi nebunia,
Vino-n casa mea acum
Să-mi îndrepţi de azi 'nainte
Paşii pe-al credinţei drum.

Şi de nu a dat atâta
Cât a dăruit Zacheu,
Dar a dat cu voie bună
Cum îi drag lui Dumnezeu.

Iar a doua zi, creştinul,
Ca un bun misionar,
După alţi Zachei, prin viscol
Alerga zicându-şi iar:

Ei au bani, eu am credinţă,
Şi-astfel Domnul, care-i bun,
Va-ngriji ca şi săracii
Să se-mbrace de Crăciun.

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!