Eşafodul

rupt din soare, tăvălit prin glod
sufletul meu, vlăguit de viaţă
se întoarce înspre dimineaţă,
din exiluri îmbibate cu exod

ani la rând, l-am tot şi tot primit
totdeauna stam cu uşile deschise
ca venind să-mi tălmăcească nişte vise
care-n lipsa lui m-au prididit

ani la rând, demers după demers
ultimatum după ultimatum-toate lui
să-mi răspundă categoric- încă cui
aparţine, şi prin care Univers

el râdea cum râde o fantomă
când o sperii cu lumini de Lună plină
şi cântare de cocoş din fund de splină
-singur mai perplex ca o protomă

şi-mi şoptea să mă feresc de piua
unde ape bat, aproape de departe
şi e dincolo de viaţă şi de moarte
şi de noaptea -altercaţie şi ziua

şi-mi spunea că-i scris demult în stele
că în clipă sorocită o să plece
părăsindu-şi lutul ăsta trist şi rece
luând cu sine numai gândurile mele...

... rupt din soare, tăvălit prin glod
chiar dacă sunt chip şi asemănare
parte voi avea ca fiecare
de acelas soi de eşafod...

poezie de Iurie Osoianu (24 noiembrie 2018)
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!