Oglinda spartă

Sunt singur prin tăcere şi ruine
De gânduri şi de vise destrămate
Ce-n minte se învârt învolburate
Ca nişte cioburi de oglindă sparte
Ce poartă, fiecare, mici destine
Şi viaţa le desparte.

Din zborul lor, reţin doar o frântură
De fericire sau de întristare
Şi mă opresc, pe rând, la fiecare
Cu lacrimile-n suflet şi răbdare
Privindu-le cu dragoste şi ură
Cu frică de uitare.

Sunt amintiri frumoase dintr-o vreme
Când totul înflorea, ca-n primăvară,
Iar noi eram cu gândul la o vară
Cu multe flori, în care-o să ne-ascundem,
Îndrăgostiţi cu-apucături boeme,
În ele să pătrundem,

Să devenim parfumul lor mirific,
Să ne-adăpăm din picături de rouă,
Să ne minţim că ne vorbeşte nouă
Natura toată ce ne înconjoară
Iar eu, pe-altarul tău să îmi sacrific
Corola-n fapt de seară.

Sunt cioburile dintr-o altă vreme,
Când frunzele cădeau sub bruma rece
A toamnei ce în iarnă se petrece
Şi le priveşte, parcă-ntr-un răsuflet,
Cu ochi atinşi de groaznice blesteme;
Îngheţul dintr-un suflet.

E-o volbură de cioburi şi de gânduri,
De amintiri, dureri sau fericire,
A dragostei eternă zvârcolire,
A unei inimii care-n piept se zbate...
Mi se aştern în minte rânduri-rânduri
Şi nu pot fi uitate.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Gândul pierdut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!