Esenţializare

Maître, am amorţit nemişcată în atelier,
dar nu mai suport să-mi sfarmi, furios,
trupul croit în lut de atâtea ori...
Moidemoiselle, mă-nţelege, eu nu te
copiez, te creez, încerc să-ţi dau energie
şi expresie, îngheţând irisul privirii,
de asta zdrobesc ca nebunul toate
reprezentările-mi eşuate, încă
nu reuşesc să te pătrund...
Femeia model devenise şi mai goală,
după ce meşterul care o plătea cu ora
îi explicase alchimia savantă a sculpturii,
dar nu se simţea mai luminată, ci
mai degrabă stană de piatră uitată,
de când lumea o femeie despuiată
e sortită zvârcolirii spasmodice, nu
amorţirii până la mortificare,
chinuitor exerciţiu până când amurgul
aruncase peste ea, peste ei, peste Paris,
pledul, mai întâi bătând în albastru, apoi
absorbit treptat de-un negru ca smoala...
Sosise, în fine, vremea de a coborî de pe
soclu şi n-apucase să se aşeze bine pe
patul de scânduri, când sculptorul bărbos,
opintindu-se ca un bizon, se repezi asupra
goliciunii doritoare de mişcare, venind
dinspre inerţia de peste zi către agitaţia
nocturnă. Îl îmbrăţişase cu disperarea
naufragiatului aruncat peste bord, urlând:
"Omule, o să-mi desluşeşti, tainele toate,
Pătrunde-mă, Maître, pătrunde-mă..."

poezie de Constantin Ardeleanu
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!