Când bătrâneţea te doboară

Am întâlnit-o într-o seară
Stătea tristă şi-ngândurată,
Simţindu-şi viaţa o povară
Mi-a zugrăvit povestea toată.

- În lanul vieţii m-am născut
Crezând în steaua-mi norocoasă,
Dar rănile rău m-au durut
Căci soarta a fost nemiloasă.

Părinţii mi s-au prăpădit
Şi-am luat calea singurătăţii,
Pe bărbatul sortit l-am întâlnit
Şi-am plămădit aluatul bunătăţii.

Cu doi copii am fost binecuvântaţi
Două făpturi gingaşe, iubitoare,
Un băieţel cu obrajii bucălaţi
Şi o fetiţă ca o rază de soare.

Cu dragoste divină i-am crescut
Cu toată fiinţa i-am protejat,
Bucăţi din inima mea le-am cusut
Când suferinţele i-au descurajat.

Când la casele lor au plecat
Am avut sentimente schimbătoare,
O bucurie mare că s-au realizat
Şi o tristeţe imensă, apăsătoare.

Încet, încet, copiii s-au depărtat
Au uitat de-a lor mamă bolnavă,
Într-un ocean de lacrimi m-au lăsat
Făcându-mă a dorului sclavă.

Când timidă la uşă le-am bătut
Mi-au spus că nu au timp de mine,
Cale-ntoarsă atunci am făcut
Şi-am căutat în ale minţii ruine.

Le-am simţit îmbrăţişările călduroase
Sărutările ce faţa-mi acopereau,
Le-am auzit glasurile drăgăstoase
Ce rasunau când spuneau că mă iubeau.

Cât de repede te uită copiii
Când bătrâneţea te doboară,
Adu-mi, Doamne, înapoi fiii
Să le simt braţele ce mă-mpresoară!

Să îi mângâi cu mâinile tremurânde
Să le şoptesc cât de mult îi iubesc,
Să le privesc chipurile blânde
Căci nu ştiu cât mai trăiesc.

Dă-mi o zi din a lor copilărie
Inocenţa să le-o văd în priviri,
Şi-apoi să mă iei în a Ta împărăţie
Să nu mai fiu povară în ale lor trăiri.

Copilă, să nu îţi uiţi părinţii!
Mi-a spus cu ochii-nlăcrimaţi,
În icoana vieţii ei sunt sfinţii
Ce rămân pe retină pictaţi.

poezie de Maria-Magdalena Stan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!