Dilema toamnei

C-un ciumăfai cules din iarba necosită,
Botează tot ţinutul cu tina-i nesfinţită.
Îmbracă-n jad cărearea, cu frunzele-i pictate,
Ce se desprind tăcute, de vânturi spulberate.

Cu straie-mpodobite, cu stele vii ce ard,
Îşi poartă trena-n falduri pe-a lumilor catarg,
Mai fură din culoarea bogatului brumar,
Lăsând ramura goală, şi, fără de frunzar.

Priveşte cu durere la frunza în cădere,
Un bob de rouă cade, este a ei, durere.
Ea simte despăţirea frunzelor de pom,
Cum, în faţa morţi-i văzută, doar, la om.

În mersul ei, prin lume, strânge în hambare,
Aşa cum apa-şi cheamă val ieşit din mare.
Ea picură-n apusul iubirilor de jar,
Lumina, în şoptiri, de care, n-ai habar.

Îşi face diademă din flori de crizantemă,
Pe care-o 'mpodobeşte cu cioburile lunii.
Ar vrea cotrolul lumii, se naşte o dilemă:
-De ce, ea spală totul, cu lacrima luminii?

poezie de Maria Călinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!