Moartea, singura scăpare

Moartea pune punct plăcerilor deşarte
Amăgitoare clipe mâncate cu iuţime
Fursecuri trase prin mierea limbii noastre
Cuvinte aşezate pe tăvi de-argint... un timp.

Moartea face nod la tot ce-ai îndurat
În ceasul înălţării pe iedera divină
O scară ce acceptă doar inima curată
Să urce sus la stele... făr' de amarul trup.

Moartea adună păcatele şi oasele bolnave
Işi potoleşte setea cu sângele din vene
Se vrea sătulă de putrezite trupuri
Trecute lent ori violent..... prin chinuri.

Moartea stinge focurile aprinse-n urma mortilor
Pe care noi înlăcrimaţi le-am dus în suflet
Sfârşeşte toate dorurile puse-n cruce
Pe piepturi obosite.... de supărări şi chin.

Moartea nu e sfârşitul tău şi-al meu în Domnul
E doar un salt spre înviere-n Soare,
E înălţarea noastră spre o altă lume
În care Luna o să-ţi cânte..... Viată veşnică.

Moartea nu are biruinţă în împărtăşite inimi
Şi nici in chipuri vesele ce o asteaptă
Ea simte braţul Dumnezeului de la distanţă
Cum strânge-n viaţa veşnică.... toţi miei bucuroşi
de-a-Lui binecuvântare.

poezie de Adelina Cojocaru (septembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Votează! | Copiază!