Misterul stropilor de nori
Era un cer albastru-cenușiu
în fiecare zi - așa-mi părea -
dar nu ploua, nu, încă nu ploua,
în toamna când, deja, era târziu.
Era tristețe-n fiecare nor,
iar gheața pătrundea în orice strop
ce ar fi vrut să cadă în potop,
și îl strângea-ntr-o menghină de dor.
Din când în când, venea în cerul trist,
timidă ca un zâmbet de copil,
o rază ce se strecura, abil,
în gheța cu sclipiri de ametist.
Se desprindeau, atunci, din norii lor
și coborau pe stâncile pustii,
îmbrățișați și veseli, încă vii,
doi stropi ce-și potoleau din vechiul dor.
Păreau, în umbra norilor grăbiți,
actori, pe-o scenă care își schimba
cortina, puntea dintre ei, ceva
ce îi făcea să pară-ndrăgostiți.
Dar ce a fost, ce roluri au jucat,
va fi, întotdeauna, un mister
ascuns de-o clipă-n timpul efemer
ce l-a făcut, din ce în ce, uitat.
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre nori
- poezii despre zâmbet
- poezii despre uitare
- poezii despre tristețe
- poezii despre toamnă
- poezii despre timp
- poezii despre stânci
- poezii despre schimbare
- poezii despre ploaie
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.