Toamna dinlăuntru

Toamna s-a opărit de atâtea poteci carnivore,
doar nopţile ei, fără dinţi,
rumegă, cu buze reci, vise ierbivore.
Echinopţiul s-a frânt de la sfinţi,
în risipirile trupului cad himere brune
şi rămân doar nişte frunzişuri fără de nume.

Tu eşti pictată de amintirile ei parfumate...
de versul presărat pe ramuri, licărind rimelate,
bronzată eşti acum de chimia minţilor pustii...
o, toamnă, fără de zâmbet, de unde vii?

De ce ne-am iubi, de ce ne-am iubi,
spuse zeul iubirii, când voi, muritorii,
nu aveţi din interior ceva a dărui,
nu mai simţiţi că sunteţi ai lacrimei vii?

Dă-mi mâna ta, sărutului,
dă-mi filele rupte din degetele tale,
o, toamnă, suflet copt, pe vălu-ţi ars de soare
aşează lumea, frunzele, visele abătutului.

poezie de Aurel Petre (1 septembrie 2018)
Adăugat de Aurel Petre
Votează! | Copiază!