Aft
ajungem să nu ne mai spunem nimic
urechile sunt primele care au cedat
atrofiindu-se
insinuăm auzul și
nici măcar vocea interioară
nu le mai străpunge
gurile noastre iminent
vor fi un contur desenat
precum genele fetelor, unghiile false...
întreaga noastră alcătuire va sfârși
călcată-n picioare
strivită de propria-i umbră
umbrele noastre apoi
se vor sugruma unele pe altele până ce
ultimul strop de lumină care le proiectează
va parcurge drumul înapoi cu repeziciune spre
vârsta 10 la puterea -43
până atunci
această gălăgie absurdă
tăcerea
o amendăm
ca poluare sonoră
odinioară o credeam
iubire
poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre vârstă
- poezii despre urechi
- poezii despre tăcere
- poezii despre poluare
- poezii despre picioare
- poezii despre lumină
- poezii despre iubire
- poezii despre gură
- poezii despre fete
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.